• RSS
  • Facebook
  • Twitter
Monday
25
May
2015
Comments

Sambata, 23 Mai 2015, ora 10:40.

Deschid usa si intru. Ma uit in stanga, in dreapta…nu recunosc nimic. Mai fac 2-3 pasi pana la urmatoarea usa, privesc apoi inainte pe culoar si incet-incet incep sa navelasca imagini. Timid, inaintez cativa pasi. Desi stiu ca trebuie sa ma grabesc fiindca e aproape 11 ceva parca ma tintuieste in loc. Daniela e putin in spatele meu si ma intreaba “incotro?”. Ridic din umeri, nu neaparat pentru ca nu stiu ci pentru ca sunt putin pierdut. Urc scarile cu inima din ce in ce mai mica. A doua usa pe dreapta era intredeschisa, o deschid complet, stau in prag si privesc. Desi este total schimbata, cumva reusesc sa vad imagini din urma cu 20 de ani: vechile banci pe trei randuri, vechile ferestre fara termopan, vechiul lambriu, vechile table, o multime de copii alergand printre banci, aruncand cu creta, cu hartii… Amintirile dau navala si incerc sa le tin in frau cat pot de bine. Ma dezmeticesc si incep sa asez totul, florile, sampania, laptopul, proiectorul. Apare si Bogdan, e fericit ca ma vede tot in tricou. Ne mai invartim 2-3 minute uitandu-ne in catalog si minunandu-ne de notele de atunci. Usa se deschide si apar doamnele profesoare puse pe glume, doamna Paunescu si doamna Bosinceanu. Cea din urma spune ca pana si acum tot dansele trebuie sa ne astepte. Incet, incet sala incepe sa se umple: Adi Cojocaru, Cristina, Laurele, Vasile, Radu, Daniela, Florin, Catalin, Lucica. Au venit si doamna Bent, domnul Leonard si doamna Diriginta. Diriga ne “scaneaza” pe toti. La Florin ii da “erorare”. Pur si simplu nu-l vizualizeaza. Incercam sa-i refacem imaginea clasei de atunci. Sala este acum aproape plina. Pare mult, mult mai mica. Se face zarva mai ceva decat in pauzele de acum 20 si ceva de ani. Toata lumea admira desenele expuse in clasa unde acum invata o grupa pregatitoare. Bogdan face glume spunand ca daca scaunele alea ma tin pe mine atunci nu are de ce sa-si faca griji. Un calcul simplu ne spune ca probabil de atunci si pana acum am luat constant cam 2 kg pe an. Nici nu vreau sa ma gandesc la reuniunea de 40 de ani :))). Doamna Diriginta este vizibil emotionata si surprinsa pentru ca este prima oara cand participa la o reuniune de generala. Ceilalti profesori ii dau dreptate, se pare ca suntem prima grupa care sarbatoreste oficial. Noi nu suntem surprinsi. Dupa cum spune Laura Serban, putem sa “recitam” cu Nume si Prenume pe toti colegii din clasa. Si nu eram putin ca acum cand numeri pe deget toti elevii dintr-o clasa…eram 36 (ca sa nu spun ca in clasa I eram chiar 42). Usor-usor toti se aseaza iar doamna Diriginta ia catalogul. Inainte de a incepe ne uitam la cateva secvente de la┬áBanchetul din urma cu 20 de ani. Izbucnim in ras vazand felul in care dansam, cum ne imbracam. Incepem sa recunoastem colegi de care si uitasem, care nu au ajuns azi la reuniune. Ne intrerupem o secunda fiindca-si face aparitia si Ion, putin intarziat, se strecoara usor-usor si se aseaza la locul lui. Doamna Diriginta ia catalogul si citeste profesorii de la clasa a VIII-a. Tinem un moment de reculegere pentru Doamna Cora si Doamna Petrache precum si pentru draga noastra doamna invatatoare, doamna Meschin. Realizam cum trece timpul, cum nu iarta dar nu-i dam voie sa ne departeze de la bucuria momentului. Laurele sunt in ultima banca si-si fac selfie-uri. Fiecare striga prezent cand ne striga doamna Diriginta apoi spune cateva cuvinte, cam cate unul-doua pentru fiecare an care a trecut. La cei care nu au ajuns, justificat sau nu, incercam sa spunem in doua-trei vorbe ceea ce stim fiecare despre ei. Hai, toata lumea la poza de grup. Stati, nu miscati, inca una. Trebuie sa avem pentru data viitoare. Deschidem sampaniile, ne sarbatorim si punem tara la cale pentru iesirea de diseara. Unii nu stiu unde trebuie sa ne vedem, nu prea au mai venit prin Calarasi. Reusim sa ne intelegem, gata, strangem repede, aruncam o ultima privire la vechea noastra clasa si plecam propunandu-ne sa nu mai asteptam inca 20 de ani pana la urmatoarea revedere.

Sambata, 23 Mai 2015, ora 18:53.

Sunt primul la terasa, ma asez si astept precum o gazda sa vina si ceilalti. Usor-usor, pe rand, masa se umple, ajunge si Cosmin aka Trefla si Victor care nu au putut veni la Scoala. Povestile curg mai ceva ca vinul, zambete, rasete, voie buna, blitzurile declanseaza, totul lin, pe clinchete de pahare, pana tarziu, tarziu in noapte.

Laura Lupurici liked this post
Categories: Uncategorized

Leave a Reply